Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. 18
iunie 1917, București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist,
estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român, prim-ministru al
României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea
și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice
a formelor fără fond, baza Junimismului politic și „piatra de fundament”
pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca
Caragiale sau Ioan Slavici.
Titu Maiorescu
(numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie
1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop
al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și,
se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran
transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își
luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog
prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un
liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o
figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan
Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală
din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria,
născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a
călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov,
unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena,
Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează
memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a
îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director
al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul
Sava“, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala
Superioară de Litere din București.
Copilăria
Între 1846 și 1848
Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele revoluției, Ioan
Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii
pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram
Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu
Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala
protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850 - 1851
– absolvind școala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc
din Schei-Brașov, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan
Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al orașului.
El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Brașov. În casa protopopului
Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neșters.
La
Academia Tereziană
În septembrie 1851
familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I
la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună
i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a.
În timpul șederii
familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene.
În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până
în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii
Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le
va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de
cunoaștere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență
ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură
și dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor
austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus.
Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia
Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care
dăduse dovadă.
Studiile
universitare
Graba pe care o
manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin
obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența
în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la
Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice;
bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Trimite o
lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania
cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul,
pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice
traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul
Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată
de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși
„cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și
fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia
la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz.
Preparator pentru
limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor patru copii
ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W.
Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu
își trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude.
Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi
ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică
articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau
natura.
Doctorat[modificare]
În decembrie 1860
își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului
de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges
Philosophische in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe
înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Feuerbach.
La 17 decembrie,
în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form
(Ceva filosofie pe înțelesul tuturor), și după „o apărare verbală făcută
înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi
„concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va
pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la
philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța.
Cariera
universitară[modificare]
În vara anului 1862
este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu
pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea
din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 i se
încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria
republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui
Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din
luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității
din Iași. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o
perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Școlii Normale
„Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și
compunerea. Inițiază pentru prima oară în țara noastră, practica pedagogică a
elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.
În 1863 Titu
Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe
anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce
limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în
gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia,
căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la
direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental
reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului
instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o
călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864
Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.
Implicarea
în viața socială
În ziua de 10
martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte
französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză
și muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată
la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub
formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de
filozofie.
La 28 noiembrie
obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime
dotal".
În ziua de 10
decembrie el începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în familie”.
Tot în decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.
Întors în țară la
sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile
la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei
vieți culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era
de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură
formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta
tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai
târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și rector la
aceeași vârstă, academician (membru al Academiei Române) la 27 de ani, deputat
la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și
nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma
calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea
lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul
următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.
A fost inițiat în
Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil
era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primește gradele
de Companion și Maestru, în această lojă.[1]
Fondarea
Junimii[modificare]
Anii 1860 au mai
însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor
variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii
împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti,
începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile
Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
Deși perioada
care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor
pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât
pe vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu.
Maiorescu reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra
vieții sociale și culturale românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu
este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic
pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl
face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română,
în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și
cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de
cultură al poporului român.
Titu
Maiorescu, critic literar[modificare]
Începuturile
activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători
revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade
Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al
șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și
prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față
de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a
adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină
își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea
„critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează
detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei.
Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe
impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest fel de critică
(net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a
valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o
viață literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și,
implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.
Această operă de îndrumător,
de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viață,
împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcția de
prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C.
Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de
critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult
timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund
una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada
marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația
și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale,
Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
În privința
comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa
pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este
celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald și frig nu i-a
fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din
cercul Junimii și discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea,
într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și,
în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu
bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor
materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc
la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:
„Vrei să știi
cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa
străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez
cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu
și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată
lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de
iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit
pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și
d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice
amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Misoginism
Titu Maiorescu a
declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că femeile
își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic
· „Cum am putea
într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror
capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii
cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și
prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410
grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.
· „Cu cât înaintăm însă
în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie
să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială
și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie
să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori
artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al
omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a
vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea
societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.
·
„Un lucru pe
care-l trec cu vederea toți câți vorbesc de greutatea creierului femeiesc este
că nimeni nu ia în seamă să-l raporteze la greutatea trupului, femeile relativ
cu corpul au creierul mai greu decât bărbații."
Într-un
articol în "Contemporanul", Sofia Nădejde atacă acest punct de vedere
susțin
A se nota ca
greutatea sau marimea creierului nu sunt indicatori de inteligenta, iar
creierul unei femei nu este "mai greu", argumentele de ambele parti
fiind gresite.
Cronologie
· 1864
o9 februarie – Inițiază, la Iași, „prelecțiunile
populare“, cu prilejul cărora va înființa societatea Junimea împreună cu
Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor și Theodor Rosetti.
Această
preocupare răspunzând unei vocații, Maiorescu va continua, cu intermitențe,
conferințele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881, Decan al
Facultății de litere (din februarie până în septembrie), Rector al
Universității ieșene (din septembrie până în anul 1867).
Ia ființă
„Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este
Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th.
Rosetti, Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile
Lupu, Școala normală Trei Ierarhi din Iași, pe anul școlar 1863—1864. În
acest anuar Ion Creangă figurează ca premiant.
Apare broșura
"Regulile limbii române pentru începători", Iași, 18 p.
Din octombrie
1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din învățământul
universitar în urma unor acuzații calomnioase de imoralitate proferate de
adversarii politici și de la Școala normală, în timpul procesului calomnios
înscenat de o grupare adversă de universitari ieșeni, în frunte cu N. Ionescu.
Achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.
· 1865
o8 februarie – Achitat în procesul împotriva
acuzațiilor de imoralitate.
o26 mai – Reintegrat în învățământ.
În cadrul
„Junimii“, Titu Maiorescu își expune opiniile asupra scrierii în limba română,
idei teoretizate apoi în studiul "Despre scrierea limbii române".
· 1866
o10 ianuarie – Intră în baroul Iași începând să
profeseze avocatura.
Volumul Despre
scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I și a II-a).
Înființarea
Societății Academice Române.
Împreună cu o
asociație de profesori, Titu Maiorescu întemeiază „Institutul academic”, care
va fuziona în 1879 cu „Liceul” nou sub denumirea de „Institutele unite”
(1879—1907).
Apare Despre
scrierea limbei române.
· 1867 – Apare primul
studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia română
în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia
română", sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867).
· 1868 – Dreptul
public al românilor și școala lui Bărnuțiu (în volum, sub titlul Contra
școalei Bărnuțiu).
o1 martie – Apare revista Convorbiri literare,
organul literar al „Junimii“, în faza ieșeană (1867—1885), avându-l redactor pe
Iacob Negruzzi.
o20 iulie – Titu Maiorescu este numit membru al Societății
Academice Române.
oÎn Convorbirile literare din 15 septembrie
V. Alecsandri publică poezia „Tânăra creolă”, iar în nr. din 15 octombrie
„Cânticèle comice”, începându-și astfel colaborarea la această revistă.
Revista Convorbiri
literare publică În contra direcțiunii de astăzi a culturii române
și Aforisme de Titu Maiorescu.
· 1868
o16 ianuarie – Înlăturat de la direcția Școlii
Normale.
o10 octombrie – Demisionează din Societatea
Academică Română, ca protest împotriva exagerărilor latiniste ale unora dintre
membrii acesteia.
oAsupra poeziei noastre populare.
oLimba română în jurnalele din Austria, în Convorbiri literare (II),
articol care trezește o vie polemică în Transilvania.
oÎn contra direcției de astăzi în cultura
română. Este
acuzat de A. Densusianu că studiul lui Titu Maiorescu Poezia română este
un plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, acuzație anulată de
cercetătorii operei lui Maiorescu.
oAforismele îi apar tot în revista Convorbiri
literare (II).
· 1869 – La 9 august se
naște fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872. Pe data de 12
august Titu Maiorescu demisionează din Societatea Academică Română, ca urmare a
neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest for.
Apare articolul Observațiuni
polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la criticile
trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".
· 1870
o24 martie - Destituit din învățământ fiindcă
pledase în câteva procese; reintegrat după scurt timp.
omai – Deputat în Parlament.
Numărul din 15
aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu Venere
și Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.
Apare articolul Despre
reforma învățământului public, în Convorbiri literare (IV) (studiul,
neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca
aceea).
· 1871 – Apare articolul Direcția
nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de consacrare a lui Mihai
Eminescu. În iunie T. Maiorescu se întâlnește cu Mihai Eminescu la Botoșani, se
pare că este prima lor întâlnire.
Începutul
carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va lăsa antrenat
în tot restul vieții. Apare continuarea articolului "Direcția nouă",
în Convorbiri literare (VI).
· 1872
oTraduce Aforisme
asupra înțelepciunii în viață de Arthur Schopenhauer.
oPublică
articolul Direcția nouă în poezia și proza română.
· 1873
oApar
articolele "Răspunsurile „Revistei Contimporane"“ în Convorbiri
literare (VII), și, în broșură, "Al doilea studiu de patologie
literară. Răspunsurile „Revistei contimporane“", Iași.
oBeția de
cuvinte la „Revista contemporană“
oRăspunsurile
„Revistei contemporane“
· 1874
oCritice
oprimăvara – Titu Maiorescu părăsește Iașul,
stabilindu-se la București. Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între
7 aprilie și 29 ianuarie. Se stabilește definitiv la București.
o7 aprilie – Ministru al Cultelor și Instrucțiunii
Publice. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea
învățământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de
învățământ în licee și se va ocupa de organizarea învățământului superior
politehnic.
· 1876 – Devine ministru la
Culte și Instrucțiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De notat, ca inițiative
ale lui Titu Maiorescu, subvenționarea școlilor române din Brașov, restaurarea
bisericii de la Curtea-de-Argeș, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi,
reorganizarea învățământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate
limitele lui, își avea meritele pentru dezvoltarea unui învățământ științific)
ș. a.
o28
ianuarie –
Demisionează de la minister pentru că i se respinsese proiectul de lege. Titu
Maiorescu este propus ca membru al Societății „România Jună“ din Viena.
oÎn Convorbiri
literare (X), „Aforismele pentru înțelepciunea în viață” de Arthur
Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu.
o31 mai/2
iulie – Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. Apare primul
volum de Critice, București, la editura Socec.
Apare Logica
, partea I: Logica elementară, București, lucrare elocventă pentru
studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice.
· 1877, martie/iulie – Titu
Maiorescu preia conducerea ziarului conservator Timpul.
· 1878, ianuarie – Deputat
în Parlament.
· 1879
oReintrarea
lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai, instituție reorganizată
pe fundalul Societății Academice, prin decretul din 29 martie 1879.
oDeputat în Adunarea
Constituantă.
Apare ediția a
II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a
primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iași, 20 p.
· 1880 – Titu Maiorescu
face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic,
alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub președinția lui Bariț.
La 8 aprilie Titu
Maiorescu citește în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a
limbii române.
· 1881 – În Convorbiri
literare (XI) apar articolele În contra neologismelor și
"Literatura română și străinătatea", un an mai târziu, apoi are loc
retragerea lui Titu Maiorescu din Comitetul Clubului conservator și formarea
grupării junimiste.
· 1882 – Literatura
română și străinătatea.
· 1883 – Apariția
articolului Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare,
mai întâi în Almanahul Societății Academice „România jună“ din Viena (în
același nr. este publicat Luceafărul eminescian), apoi în Convorbiri
literare (XVII).
Titu Maiorescu
publică ediția princeps Poezii de Mihai Eminescu, Editura Librăriei
Socec & Comp. — București. Titu Maiorescu motivează culegerea ca
izvorâtă... „dintr-un simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor
accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice,
chiar și cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a
întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme,
sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață“. Numărul edițiilor
de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieții lui T. Maiorescu la 10
(publicate în 1883—1913).
· 1884, 10 octombrie –
Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu își reia cariera didactică în
cadrul Universității din București (după 13 ani de la destituirea sa din
învățământ de către ministrul Cristian Tell) ținând cursuri de Logică și
Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea,
discipline pe care le va preda până în 1909. Ține un curs de istoria filosofiei
în secolul al XIX-lea.
· 1885 – Apare articolul Comediile
domnului Caragiale, în Convorbiri literare (XIX). Din acest an
revista Convorbiri literare se mută la București.
· 1886 – 1886 În Convorbiri
literare (XX) apar articolele Poeți și critici, un răspuns polemic
la tentativele lui Vasile Alecsandri de a intra în domeniul criticii literare,
și În lături! (articol scris cu prilejul apariției lucrării lui A.
Densusianu Istoria limbii și literaturii române, Iași 1885).
oÎn luna
decembrie începe divorțul lui Maiorescu de soția sa Clara, n. Kremnitz, care
părăsește România. Aceasta s-a îmbolnăvit de cancer la sân iar Maiorescu își va
nota repulsia în jurnalul său intim. Clara va muri de altfel după scurtă vreme.
· 1887 – Titu Maiorescu se
căsătorește cu Ana Rosetti.
· 1888, 23 martie –
Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
· 1889 – Articolul Eminescu
și poeziile sale este publicat în Convorbiri literare (XXIII).
o29 martie –
Demisionează din funcția de Ministru al Cultelor.
· 1890, 16 noiembrie –
Redevine Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
oApare volumul Arthur Schopenhauer, "Aforisme
asupra înțelepciunii în viață", traducere de Titu Maiorescu.
oPublică articolul Asupra personalității și
impersonalității poetului în Convorbiri literare (XXV).
· 1891, februarie –
Părăsește ministerul.
· 1892 – Se tipărește
ediția Critice (1867—1892). Buc., Socec, în 3 vol. Articolul Asupra
personalității și impersonalității poetului în Convorbiri literare (XXV).
Titu Maiorescu publică Contraziceri? constituind o replică la studiul
lui C. Dobrogeanu-Gherea "Personalitatea și morala în artă".
· 1892/1897 – 31 octombrie
Titu Maiorescu este ales rector al Universității din București.
· 1893 – Apare Anuarul
Universității din București pe 1892—1893.
· 1894 – C.
Dobrogeanu-Gherea răspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra
esteticii metafizice și științifice.
· 1895 – Conducerea
revistei Convorbiri literare este preluată de o nouă echipă
redacțională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinți, P. P. Negulescu, C.
Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu.
Începe editarea Discursurilor
parlamentare (vol. I și vol. II, în 1899 va apărea vol. III; în 1904 vol.
IV, București, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva, București).
Publică studiul Ioan
Popovici-Bănățeanul.
· 1897/1904 – Discursuri
parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui
Carol I, volumele I - IV.
· 1897– Titu Maiorescu
demisionează din funcția de rector al Universității. În Convorbiri literare
(XXXVI) se publică articolul Oratori, retori și limbuți.
· 1898 – Demisionează din
profesorat, dar continuă cursul de la Universitate, la rugămintea ministerului.
· 1902 – Oratori, retori
și limbuți.
· 1903 – Apare „O
rectificare literară” (Eminescu), în Convorbiri literare (XXXVII).
· 1904 – Titu Maiorescu
prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic.
Titu Maiorescu
face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de revizuire a
ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaște prioritatea fonetismului în
scrierea limbii române.
· 1906 – Se publică
raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1905, în An.
Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare
(XL).
oPoeziile
d-lui Octavian Goga
(raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu).
oPovestirile
d-lui M. Sadoveanu
(raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu).
· 1907– Se publică
rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu, Povestiri, Buc., în
An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri
literare (XLI), și I. Al. Brătescu-Voinești, În lumea dreptății, în An.
Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906—1907), apoi în Convorbiri literare
(XLI).
· 1908 – Se tipărește
ediția Critice (1866—1907), ed. completă, 3 vol., Minerva.
· 1909 – În chestia
poeziei populare (răspuns la discursul de recepțiune al d-lui Duiliu
Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909). În Convorbirile literare
(XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepție al dlui Duiliu
Zamfirescu.
o9 martie –
Se pensionează din învățământ iar pe 31 octombrie Titu Maiorescu se va retrage
din învățământ sub motivul limitei de vârstă.
· 1910, 29 decembrie –
Sărbătoarea lui Titu Maiorescu la împlinirea a 70 de ani. Număr festiv al
Convorbirilor literare, înmânat lui Titu Maiorescu la 15 februarie de către Barbu
Delavrancea; cu aceeași ocazie se tipărește la Suceava broșura societății
vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu. Devine Ministru de Externe.
· 1912, iulie – Devine
Ministru al Justiției.
· 1913, 29 martie – La 28
martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru și ministru de externe. În
această calitate, prezidează conferința de pace de la București în urma
războiului balcanic (iulie).
· 1914 – La 4 iunie se
retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare pentru o politică de
neutralitate a României.
oiunie—octombrie Călătorie în străinătate; într-un
sanatoriu din Heidelberg moare Ana Maiorescu.
· 1916, 14/27 august –
Participă la Consiliul de Coroană, pronunțându-se pentru neutralitate. În
timpul războiului rămâne în București, refuzând orice colaborare cu ocupanții
germani.
· 18 iunie 1917 – Moare
Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de cord. E
înmormântat la cimitirul Bellu din București.
Selecțiuni
din opera literară
· O cercetare critică
asupra poeziei române (1867)
·
În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
·
Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
·
Comediile domnului Caragiale (1885)
·
Eminescu și poeziile sale (1889)
·
Povestirile lui Sadoveanu (1906)
·
Poeziile lui Octavian Goga (1906)
·
Retori, oratori, limbuți
·
Beția de cuvinte
Operele
publicate postum
· Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai
lung jurnal intim din literatura română
·
Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura
științifică și enciclopedică, 1988
·
Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediție de Stelian Neagoe, București,
Editura Humanitas, 1994
·
Discursuri parlamentare cu priviri asupra
dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv,
îngrijire de ediție, note și comentarii de Constantin Schifirneț, Editura
Albatros, 2001-2003
· Eugen Lovinescu, T.
Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943)
·
Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu,
București, 1970
